Descoperirea Rostului

E aproape Noiembrie, e din ce în ce mai frig și mă bucur intens de experiența avută acum 2 săptămâni la Photoaromaventura. Dobrogea cea bătută de soare mi s-a dezvăluit prin ochiul aparatului meu foto, și chiar a fost frumos, neașteptat aș spune.

Într-o lume în care totul freamătă și suntem copleșiți de informații, iar media pompează clișee peste clișee, am ales să merg în această tură de off-road spre Chilia Veche, atras ca un magnet de o aventură culinară, dar și de unicitatea mesajului transmis de un maestru al imaginii, Răzvan Voiculescu.

Ne cunoaștem de foarte mult timp. Și totusi, în fiecare an, Răzvan mă surprinde cu un alt unghi, o altă perspectivă, ceva care îmi face să vibreze esența mea de călător, curiozitatea mea conversațională și, nu în ultimul rând, dorința experimentelor culinare.

Toate acestea nu ar fi posibile dacă el, în stilul lui inconfundabil, n-ar conduce călătoria, interferând sau prescriind rețete de succes, manuale de instrucțiuni sau, simplu spus, fără a-ți spune ce să faci.

Am găsit aici filonul rostului oricărei meserii. Degeaba avem mii de cursuri de lideri. Mai nou totul pare a fi despre “public speaking”. Unde ne sunt leaderii, de ce avem numai oratori gângavi? Simplu, pentru că lucrurile se fac invers.

În Photoaromaventura, totul începe din seara sosirii la Enisala, cu întrebarea, cine ești? Pare foarte simplă, dar profunzimea răspunsului te bântuie. Nu cunoști ce urmează. Și totuși, în claritatea pe care o ai (sau nu), vei încerca un răspuns.

Cine sunt eu în această aventură? Păi, sunt mai degrabă curios și gurmand, decât fotograf, gata să intru în conversație. Și da, îmi este și foarte sete. La propriu, pentru că nu degeaba Răzvan ne-a dus la Poarta Vânturilor și am ciocnit ritualic primul pahar de vin în cercul prieteniei care urma să se formeze.

Găsesc această experiență extrem de importantă. Așa începe un proiect de fiecare dată când se formează un grup nou.

Emoția creată de început este însoțită de următoarea întrebare care conferă direcția călătoriei, și anume: Unde vrei să ajungi? sau Unde mergi? Pentru mine a fost simplu, mi-am propus să mă simt bine și să folosesc mai mult aparatul DSLR, dar nu să renunț la fotografii cu telefonul, disciplina la care strălucesc!

Nu întotdeauna există o claritate a acestei destinații, însă dorința și vibrația emotională vor fi mereu. (Apropo de așteptări, atenție cât de mari sunt pentru a evita mahmureala de după experiență.)

Aici, un maestru lucrează intens pentru că de aceste 2 planuri (dorința și vibrația emoțională) depinde, până la urmă, formarea. Puțini maeștri din corporațiile care scriu obiective reușesc. Nimic scris din obligație sau constrângere nu se va întâmpla, ci se va acutiza conversația de tip justificativ: am obținut cel mai bun rezultat posibil.

Probabil că întrebarea care de multe ori ne stă pe buze, o avem în minte de la bun început: Cum vei ajunge acolo? Ei bine, ea apare și aici, în acest cadru restrâns din sud-estul țării, în diferite forme, prin intrebările mele: Ce este ISO mare (și alte tehnicalități)? Cum fac fotografie fără lumină?

Ei bine, maestrul rezistă și nu-ți va spune, tu vei descoperi sau vei ceda. Mie mi-a înghețat mâna pe aparat, dar am reușit să scot o imagine de noapte din 10 încercări. Pentru mine, asta a însemnat foarte mult, fiindcă astfel am trecut un prag al limitelor auto-impuse în materie de fotografie.

Am observat această dorință de reușită și încercare a limitelor și la studenții mei. Recunosc, pe mulți i-am nefericit cu răspunsul meu: ai să descoperi singur…

Rostul unei meserii nu îl deprinzi din manuale și cursuri, ți se arată dacă încerci și ești dispus să faci mai puțin cantitativ, dar să înțelegi primordial aceste lucruri: cine ești, unde mergi și cum vei ajunge acolo.

Mulțumesc, maestre!