Cine mai sunt EU?

Saptamana aceasta am trait doua experiente in aparenta banale si inofensive, dar care, pentru mine au contat si m-au facut sa ma intreb cine sunt?

Apropo de falsa realitate de care vorbeam saptamana trecuta. Cred ca subconstientul meu stia ca sunt acolo.

Este hazlie situatia. In primul meu post spuneam ca am initiat acest blog ca o provocare pentru mine, sa testam pentru cine si cat de mult ar conta parerile mele… Asadar incercam sa vad varful muntelui fara sa vad busteanul din fata mea, de care m-am si impiedicat.

Cele doua situatii mi-au aratat cat de mult contez pentru o parte a “prietenilor” mei.

Desigur, intr-o prima faza furia si frustrarea si-au spus cuvantul. Toata lumea din jur era vinovata, mai putin eu.

Apoi mi-am dat seama ca singura responsabila pentru acesta situatie sunt eu. Bine, dar, care EU?

Nu mai analizez si aici, am facut-o destul in capul meu. Important e ce am descoperit, ca EU asta de acum nu-mi place prea mult. Am descoperit ca fac mult prea multe lucruri pentru ca trebuie si prea putine pentru ca vreau. Am descoperit ca incet, incet, am renuntat la mult prea multe lucruri care imi fac placere. Am descoperit ca bunul simt, obligatia de a ajuta si de “a-mi face datoria” ma sufoca.

Vreau sa ma regasesc. Vreau sa nu mai fac atat de multe lucruri care nu-mi plac si mult mai multe care imi plac. Vreau mai mult timp pentru mine fara sa ma gandesc ca asta ii deranjeaza pe cei din jur sau fara sa ma simt vinovata. Mai ales fara sa le mai permit celor din jur sa ma faca sa ma simt vinovata.

Sigur, nu va fi usor. Va fi greu sa schimb asta si voi genera o gramada de frustrari. Numai cand ma gandesc si imi vine sa renunt.

Important e sa gasesc calea cu cele mai putine “pierderi” pentru toata lumea. Si mai ales sa reusesc o tranzitie usoara pentru cei mai importanti oameni din viata mea Ana si Serban.

Important e ca AM ALES!