Jumătatea plină

Mă trezesc într-o lumină puternică de la soarele care strapunge perdelele din camera la prima oră. Citesc întâiul mesaj de felicitare și, în timp ce așez telefonul la loc, observ în zare un pahar pe jumatate plin, uitat aseară pe birou. “Hm”, îmi zic în sinea mea. Interesant gând pentru această dimineață.
Bucuros, mă îndrept spre hainele cu care obișnuiesc să ies prin parc și mă rog să am o aniversare cât mai frumoasă. Chiar înainte să ies, pe la ora 9 un nor negru se năpustește pe cer. Ploaia începe năvalnic, însă după cinci minute soarele este iar acolo!
Turele de parc pe care le fac aproape zilnic îmi aduc liniștea de care am nevoie și mă simt foarte bine. Până când, brusc, ceva începe să mă apese puternic, undeva la marginea subconstientului, în timp ce trec pe sub zarzării abia scuturați. Au trecut 50 de ani de viață. Ce o însemna asta? Ce s-a întamplat între timp? Cum am ales să-mi trăiesc viața și mai ales ce am învățat?
Acum 25 de ani terminam facultatea. Eram un tânăr inginer într-o fabrică cuprinsă de tensiuni post-revoluționare. Luam parte la ședințele operative ale secției și, evident, mă întrebam ce urmează. Prietenii din jurul meu plecau care încotro, mai ales după episodul mineriadei din 1990, iar eu simțeam confuzia momentului în care nimeni nu putea ști exact ce va fi pe mai departe.
Pe fondul acesta, prietenul meu Ștefan (aka Pelicanul) îmi propune să mergem în America. Nu am stat mult pe gânduri și am zis “Da!”. Mi-aduc aminte ce planuri aveam și cum eram absolut sigur că, odată ajuns, viața mea se va schimba. Evident, îmi voi aduce și familia, și alte vise.
America a reprezentat inițierea mea “comercială” și descoperirea vocii interioare, necesare încrederii de a profesa. Nu ca inginer, ci mai degrabă ca vânzător. Pentru că, înainte de toate, ceea ce facem în această viață este să ne “vindem” resursele: serviciile, produsele, timpul, ideile.
Chiar dacă nu am reușit să-mi văd planul atins, am revenit cu o nouă meserie care se va fi dovedit crucială în călătoria mea,. Ironic – sau poate nu –, familia mea (sora, cumnatul și fiu lor) a ajuns în America ulterior și chiar s-a stabilit acolo. Fără mine.
Restul decadei ‘90 de după întoarcerea din America au fost ani buni pentru că mi-au oferit proiecte mari, în care mi-am asumat un rol de deschizator de drumuri, fiind managerul a trei companii globale care abia intrau pe piața. Ceea ce am continuat să fac cu succes până când am decis să obțin un alt statut, și m-am înrolat într-un program de EMBA (la mare modă atunci), sperând din nou să obțin o schimbare vândută atât de bine de lumea business-ului, de care poate că nu aveam, de fapt, nevoie.
Odată completat EMBA-ul și implinirea acestui vis, s-a conturat un altul: acela de a fi consultant și a conduce o firmă de consultanță internațională. Lucru pe care l-am și făcut. Lucrurile au funcționat greu și am renunțat destul de repede la consultanță, pe fondul unei nemulțumiri față de clienții care încă nu vedeau valoarea serviciilor respective.
Probabil că deja se observă acum antagonismul dintre dorința mea mare și limitele uneri realități care de multe ori e ușor diferită de așteptările noastre.
A fost punctul în care am decis să îmi deschid micul meu cabinet individual de consultanță. Întâmplator sau nu, acest moment coincide și cu evenimentul atentatelor din 11 Septembrie 2001, cu puternica lui încărcătura emoțională. Am simțit că multe se vor schimba în lume, la un nivel superior, spiritual aș zice, din acel moment. Și chiar așa a fost. Primii 5 ani de business pe cont propriu – în timp ce New York-ul se refacea dupa ruinele turnurilor gemene – mi-au adus întelegerea procesului de “a construi” și ce înseamna cinci clienți față de numai doi. Am învățat foarte mult din evenimentele de training și mai ales de la oamenii cu care am intrat în contact. Dar cel mai mult am început să descopar cea de a doua voce interioară, cea pe care o foloseam în conversațiile cu clienții.
Așa a aparut în viața mea coachingul. Citind un articol scris de Steve Mitten, ceva a rezonat și m-a facut extrem de curios. Mai ales că, deși mă simțeam împlinit în timpul proiectelor mele, ceva mai subtil părea să lipsescă. Ceva ce înca nu puteam să definesc.
Urmând scenariul vieții mele am intrat în această lume acum 10 ani cu vise mari. Cățiva ani am practicat – bucurându-mă totodată de tot bagajul de cunoștințe de business de dinainte – fără să-mi pun întrebarea “de ce” sau să las îndoiala să mă cuprindă și să ajung să intru în profunzimea lucrurilor, așa cum orice meserie facută cu sufletul ți-o cere la un moment dat. S-a întamplat mai apoi.
În ianuarie 2008 începeam un an care se anunță foarte bun. Aveam multe proiecte contractate cu luni în avans, faceam parte din echipa Marshall Goldsmith CEE, iar pe data de 3 decideam să luăm o vacanță la schi. Vremea era cumplită, am ajuns foarte greu la Bansko (Bulgaria). Unde, pentru a recupera timpul pierdut după ore întregi petrecute pe autostradă, am vrut să rupem pârtiile negre.
Din păcate, s-a mai rupt ceva în acea seară – piciorul meu stang.
Atunci, în timp ce așteptam să vină cineva să mă salveze, ca prin minune, cu sania salvamontului (nu aveam absolut nicio cale de a-i contacta, fiindca-mi lipsea telefonul), am început să înteleg vocea interioară care îmi lipsea. Toată viața am vrut lucruri și am plănuit. Unele s-au concretizat, altele nu. Dar oare mi-am ascultat vreodata corpul, sufletul, instinctul?
Lângă mine aud niște voci și chiar în limba româna. 2 turiști din Republica Moldova – ea plangea de mama focului, el țipă la ea să termine.
Bucuros că nu sunt singur, mă urnesc cu speranța spre ei și-i întreb ce s-a întâmplat. Ea îmi explică plângând că cineva i-a trecut cu schiul peste deget și o doare. Era în stare de șoc, tremura toată, iar prietenul țipa în continuare la ea. Atunci ii rog să ma lase să le arat ceva: piciorul meu. Brusc, femeia se liniștește și le propun să stăm împreună să ne încălzim, în timp ce bărbatul o sună pe soția mea, Raluca.
Ne întoarcem în România după această zi searbădă la schi, și tot așa începe și cel mai recent capitol din viața mea, parteneriatul cu ICA (International Coach Academy).
Timp de 3 luni după accidentul la schi, m-am dus la proiecte în cârje. Timp în care am început să-mi caut o școală ca să-mi certific competențele de coaching. Dintre toate, doar această organizație din Australia (ICA) mi-a răspuns și mi-a oferit o bursă.
Doi ani mai tărziu, in 2011, – deși mult timp am refuzat ideea de a fi eu însumi formator și a deschide o școală de coaching – ICA mi-a oferit șansa să fiu trainer în platforma lor globală și am spus da. Mai apoi, în 2013, am și deschis filiala ICA din Balcani.
Cam asta e, pe scurt, povestea mea. Am plănuit, am suferit, am reușit și am descoperit vocile mele care mă ajută acum să mă bucur în sfârșit de ceea ce am și să-mi apreciez familia, prietenii și studenții cu care sper să mă revăd și peste 50 de ani :-). Voi ține paharul, pe jumatate plin, la îndemână.