De ce NU mi-am facut școala MEA de coaching

 Așa cum scriam în articolul aniversar de 50 de ani, am urmat de multe ori planuri prestabilite. Câteodata am și reușit să le îndeplinesc. Unul dintre ele a ținut de pregatirea mea și de o valoare personală: să nu ajung să mă supra-estimez.

Inițial am fost sceptic în legătura cu ce poate să-mi aducă coachingul în plus față de succesul pe care îl aveam deja cu clienții mei din sfera de consultanță. Îmi este atât de clar acum ce era așa de semnificativ diferit, încât să pot să mă deschid necunoscutului. În primul rând, necunoscutului din mine.

Totul a început când l-am ascultat pe Steve Mitten, într-o conferință online și, profitând de o vizită în State la sora mea, m-am îmbarcat în marea călătorie.
Chiar și atunci, în 2005, erau multe alte programe alternative, gen NLP sau Analiză Tranzacțională, ca să nu mai vorbesc de psihologie, în mai multe forme.
Coachingul a început să fie o meserie recunoscută (în primul rând în Statele Unite) prin ‘95, iar una dintre primele școli cu tradiție a fost CTI (Coaching Training Institute) Vorbim de 20 de ani de studenți formați, mulți pionieri de acolo punând bazele mai cunoscutei ICF (International Coach Federation) care sărbătorește 20 ani în 2015.

Pentru că nu am gasit locuri la Atlanta (care era mai aproape de sora mea) m-am înscris în California, pâna unde am zburat cam 9 ore – la fel cât a durat și zborul din România peste Atlantic.

Mi-aduc aminte de instructorii mei din toate modulele (10 la numar), de nivelul lor de pregatire, dar mai ales de faptul că toți trecuseră printr-un program riguros de formare, care nu era accesibil oricui. Erau un soi de veterani ai business-ului în general, oameni cu ani de experiență în diverse medii și echipe.
Cumva nu prea mă vedeam în locul lor. În primul rând pentru că, inițial, nu prea înțelegeam meseria de coach (un proces în sine de “perspective shifting”), daramite să o mai și predau altora.

Făcând o paralelă cu starea pieții din România, nu mă pot abține să observ cum isteria trainingului și a cursurilor de formare, inclusiv cele prin finanțare europeană cuprinde, încet-încet, și lumea coachingului autohton. Orice grup de doi-trei coachi, cu o experiență oarecum limitată dar dispuși să încerce, își deschid câte o școală.
Ca idee, CTI a avut timp, în 20 de ani, să schimbe de 3-4 ori modelul și programa, adaptându-se studenților (de ordinul miilor) și vremurilor, dar acumulând în acest timp o experiență uriașă. La fel și ICA (International Coach Academy), școala la care predau.

Vorbeam cu una dintre fostele mele studente, consultant și coach executiv, cât de repede ajungem să ardem în România, unele etape și cum în lumea asta apar, peste noapte, noi inițiative, care evident promit lucruri oarecum nedemonstrate. Aici există un risc mare de supra-estimare.

Este ușor să întrebi care este rata de succes a unei școli, dar mai greu e să verifici ce se întâmplă cu absolvenții după aceea (adică în ce măsură ei ajung să practice cu succes coaching-ul), mai ales într-o industrie absolut nouă.

Am rezistat acestei tentații de a crea personal un program local și mă bucur că există sisteme de măsurare a performanței. Am ales să intru în acest parteneriat cu un program aflat pe piață de 15 ani și care oferă studenților acces la baze de clienți și suport real în tranformarea lor. Absolvenții pleacă din mansarda mea cu proiecte importante și evident cu acreditari în sistemele de coaching globale.

Când am ales această cale am fost conștient că este cea mai lungă, pentru mine însă este singura, cea a promisiunii respectate în primul rând față de mine: calitatea și experiența.