Despre esența aparenței sau care este adevăratul obiect al unei sesiuni de coaching

Când  participam la cursurile  primei mele școli de coaching, CTI (Coaching Training Institute), profesorii – cărora acum le sunt profund recunoscătoare pentru insistența lor – ne spuneau că obiectul procesului de coaching este persoana și nu problema despre care îți vorbește. „Stai cu omul, stai cu omul și nu cu problema”, ne tot repetau ei. Mi-a fost greu, în primul rând, să integrez noțiunea, iar apoi să fac trecerea.

Coaching-ul este despre comportamente. Oamenii sunt în general preocupați de probleme. Problemele nu au comportamente. Așadar, dacă te concentrezi pe o  problemă, nu oferi coaching, ci faci problem solving.

Un alt moment important a fost cel în care am fost învățați să mergem puțin mai departe, să explorăm ceea ce enunță clientul ca fiind nevoia lui și care era, de fapt, subiectul din spatele celui declarat.

Aici mi-a fost foarte greu – și mi-a trebuit multă practică – până să reușesc să explorez acea parte fără a mă pierde în problemă, ci rămânând cu clientul.

Rezultatul însă e uluitor. In 99% dintre cazuri subiectul relației de coaching este mult mai adânc față de cel enunțat. Cateodată clientul nu vrea să-l recunoască, cateodată nu conștientizează care este de fapt nevoia.

Adevărul este însă că, dacă nu explorezi și pe verticală, din teama de a nu intra în problemă, există șanse foarte mari ca ceea ce se întâmplă în procesul de coaching să nu producă rezultate, pentru că nu tratezi cauza ci numai un simptom.

În spatele enunțurilor clientului sunt credințele și fricile sale. Iar dacă nu ajungi la ele, nu poți avea un proces de coaching satisfăcător.

Linia de demarcație între om și problemă e foarte fină și nu toată lumea o poate simți cu ușurință.

About the author

raluca

©2017 Raluca Chinole