Cum ne limitează credințele, obiceiurile și fricile noastre?

Ne comportăm adesea în funcție de credințele și fricile noastre.

În ultima perioadă am observat că unii oameni sunt atât de limitați de obiceiurile, credințele și temerile pe care le au, încat au ajuns ca niște roboți programați să facă numai anumite lucruri. Poate mi se întâmplă și mie, și nu-mi dau seama.

La un moment dat ajungem să credem că viața nu există făra lucrurile cu care ne-am obișnuit. Chiar este adevarat? Eu nu cred. Dacă mâine ar dispărea tot confortul nostru am dispărea și noi? NU! Am lua-o de la capăt. Ar fi greu, dar am face-o.

Zilele trecute fiica mea îmi spune: “Mamă, noi suntem cele mai slabe animale. Dacă nu ar fi tehnologia toate celelalte animale ar fi mai puternice decât noi. Nu poate cineva să inventeze ceva să fim și noi mai puternici?” Gândul ei vine dintr-o anumită perspectivă și într-un anumit context, însa dincolo de suprafață ea are mare dreptate. Și pe zice trece ne pierdem mai mult din „putere”.

Multora dintre noi, inteligența ne foloseste mai mult pentru a învața să folosim instrumentele puse la dispoziție, pentru a găsi modalități de a ne păstra confortul și mai puțin pentru a explora, a ne asuma riscuri și a trece culmi. Pentru ca noi credem că așa e bine. Pentru că societatea ne-a învățat să ne fie frică că rămânem fara job, pentru că suntem masurați de cei din jur complet superficial în funcție de ce avem, ce haine purtam, ce mașini conducem – pentru că așa credem că trebuie să fie.

Stând în credințele formate în urma anumitor experiențe prin care am trecut sau inoculate de părinți, fiindu-ne frică de suferință sau chiar de success, de riscuri și asumarea unor decizii, fiindu-ne frică să nu fim judecați, pierdem șanse. Pierdem din savoarea vieții, ne blazăm, ne prostim.

Un prieten mi-a urat de ziua mea să am toate lucrurile la îndemână. Nu vreau să le am la îndemână. Vreau să lupt pentru ele, să depun măcar puțin efort, să simt că traiesc.

Alții însă își justifică zona de confort spunându-mi „știi cum e, nu pot fără asta sau fără asta….” Nu, nu știu cum e. Pot înțelege această atitudine la o persoană de peste 60 de ani, dar până atunci cred că acest tip de atitudine nu înseamna decât o îngustare a orizontului, o plafonare inutilă.

About the author

raluca

©2017 Raluca Chinole