Despre

“Schimbarea” este starea care mi-a guvernat viaţa, aş putea spune. De cele mai multe ori era o nevoie conştientă. Alteori, însă, a venit pur şi simplu adusă de ceea ce s-a întâmplat în jurul meu. De fiecare dată am acceptat-o cu uşurinţă simţind că, în absenţa ei, viaţa mea ar fi fost un lung şir de evenimente plictisitoare.

Coaching-ul a fost unul dintre lucrurile care au venit către mine. Ca şi pe celelalte, l-am acceptat şi mi-am făcut din el un mediu în care să mă simt bine şi să-mi placă ceea ce fac. Dar  drumul a fost lung.

Cele cinci meserii:

Totul a plecat de la frica mea cumplită de a rămâne în oraşul natal, Câmpina (de altfel, unul frumos), unde mă vedeam lucrând în fabrică, de la 7 dimineaţa, măritată cu un bărbat plictisitor şi blazată. Am cerut mai multor cunoştinţe ajutorul, ceea ce a dus la un moment dat la un interviu pentru postul de receptionistă la Amoco Petroleum Products, o firmă americană ce se ocupă cu distribuţia de produse petroliere (mai exact, construiau benzinării). La vremea aceea însă, în 1996, nu aveam habar de calculator, iar engleza mea era relativă (la şcoala făcusem cursuri de spaniolă şi franceză). M-am apucat să învăţ să lucrez pe calculator cu ajutorul unei colege de la departamentul IT al fabricii şi am început să fac pregătire la engleză cu un profesor. Insă în trei luni trebuia să invăţ cât alţii în trei ani.

Dupa 9 luni, Amoco a anunţat că se retrage din România. În acel moment, aveam două oferte de job – asistenta unui vicepreşedinte de la ABN Amro Bank sau partener într-o firmă făcută de trei colegi de la Amoco. Sincer, la momentul respectiv nu ştiam exact ce vom face. Ştiam că puteam să oferim consultanţă pentru achiziţii de terenuri. Colegii mei stăpâneau bine mecanismul şi nici mie nu mi-a fost prea greu să-l învăţ. M-a flatat oferta lor şi am acceptat-o.

În doi ani am dezvoltat reţeaua de antene de emisie a CONNEX (actualul Vodafone). Pe scurt: muncă de la 6 dimineaţa, până la 9 seara. Acasă ajungeam de două ori pe lună. Problema a fost că niciunul dintre noi nu avea stofă de antreprenor şi nu se gândea prea mult la viitor. Când contractul cu CONNEX s-a terminat, noi nu aveam altceva de făcut. Cu banii rămaşi am deschis un pub. Trei luni de muncă acolo (dintre care una am lucrat ca barman) au fost suficiente ca să-mi dau seama că nu era ce-mi doream. Ca să-mi găsesc un nou job mi-a luat un an, la finalul căruia m-am angajat într-o firmă românească de evenimente: conferinţe economice şi PR. Nici despre asta nu ştiam prea multe. Am învăţat pe drum. Am lucrat acolo 6 ani, între 2000 şi 2005, iar lecţiile cele mai importante au fost: cum să te comporţi cu clienţii şi ce înseamnă standarde înalte.

Sufletul meu, însă, ducea dorul antreprenoriatului. Dacă la 30 de ani încă visam la carieră, la 36 am realizat că e o prostie (pentru mine) şi că a fi propriul stăpân e mult mai important. Probabil că nu întâmplător acest sentiment a venit odată cu căsatoria şi dorinţa de a avea un copil. Nu mi-aş fi dorit să fiu o mamă care află de la bonă sau educatoare cum creşte şi se dezvoltă copilul ei. Aşadar, am profitat de concediul post-natal şi de faptul că soţul meu, Şerban, începuse să se descurce destul de bine pe cont propriu ca să pot renunţa la job. Tot inspirată de el am mers la primul curs de coaching. În primele două zile înţelegeam ce caut acolo, însă în a treia zi am văzut lumina. Când m-am întors acasă, am zis: “Mai vreau”. Iar răspunsul lui Şerban a fost: “de asta îmi era frică”.

Să nu te temi de schimbare

Cred că teama mea de plafonare şi de plictiseală a fost atât de mare, încât nu am mai simţit teama schimbării. Simţeam nevoia să văd cât mai mult, sa încerc cât mai multe lucruri. Îmi era teamă să nu ratez ceva. Nu ştiam ce caut, sau ce o să-mi aducă acel ceva. Nu ştiam nici ce anume era acel ceva. Credeam că e datoria mea să explorez ca să am de unde alege.

De fapt, nici măcar nu am privit etapele parcurse ca pe nişte schimbări pe care trebuia să le fac. Mi s-a părut normal acest parcurs, această explorare a unor lucruri diferite. A fost trebuie vesus vreau. Şi eu am vrut. Şi mai ştiam ceva, nu avea cine să mă ajute. Eram eu şi cu mine în faţa tuturor acestor lucruri. Era foarte important să păstrez motoarele pornite. Simţeam că dacă le opresc îmi va fi foarte greu să le repornesc. Sigur, nu totul a fost uşor şi frumos. De câteva ori a fost nevoie să mă ridic de jos, să mă scutur de praf, să ma îndrept şi să merg mai departe. Am şi plâns, am şi râs, am suferit şi m-am bucurat, dar nu m-am predat. Momentele de dezamăgire au venit în special din lipsa mea de experienţă în abordarea unor situaţii şi din setarea unor aşteptări prea mari legate de comportamentul celor pe care i-am intâlnit.

Din fiecare experienţă am învăţat câte ceva

Am învăţat ce e munca, am învăţat să relaţionez cu toate categoriile de oameni, am învăţat să preţuiesc educaţia primită acasă, am învăţat că standardele sunt importante, am învăţat să coordonez oameni, am căpătat experienţa care mă ajută să stau acum în faţa oamenilor şi să spun: „ştiu prin ce treci, ştiu cum e aici”; am învăţat că e bine să te opreşti din când în când şi să te intrebi “acum, încotro?”; am învăţat că e bine să faci lucruri şi pentru tine, am învăţat ce înseamnă dragostea şi prietenia, am învăţat să vad dincolo de aparenţe, am învăţat să nu mai judec, mi-am descoperit valorile şi am început să le preţuiesc atât pe ale mele, cât şi pe ale altora. Asta am invăţat în cei 40 şi un pic de ani de când mă învârt pe aici.

2007 – Coaching Training Institute .

2008 –  Associate Certified Coach, acreditare obtinuta de la International Coach Federation.

2011 –  ORSC. Tel Aviv (Organizational Relationship Systems Coaching)

2013 –   ICA (International Coach Academy) – Certified Professional Coach

2014 –   Professional Certified Coach (PCC) acreditare obtinuta la International Coach Fderation

In 2006, impreuna cu alti doi parteneri am pus bazele Capitolului Romania al International Coach Federation.

Experienta de afaceri si alte detalii aici.


©2017 Raluca Chinole